Amândoi

Peste dealuri verzi ca marea pe păduri înveșmintate De ale toamnei dulci podoabe se ivește-n zori de zi Cu obrajii supți sub ochiul strălucind ca luna-n noapte Pe sub fruntea pământie de pe tâmple argintii... Pare-un moș, nu nu e unul căci privirea te înșeală Când îl vezi venind la vale printre codrii arămii E un tânăr în putere ca o pată de cerneală Revărsată-n val de unde peste culmile aurii Pleata-i zboară răvășită peste umerii ca ramul Ce-i încovoiat de ploaie de rafalele de vânt Gâtu-i saltă înainte prins în jugul prins în hamul Ce-l împinge ca o forță uriașă la pământ.. Printre lacrimi și suspine se întreabă ,,De ce Doamne Tu în marea-ți măreție ai îngăduit să-mi iei Tot ce-aveam mai scump pe lume și aveam mai sfânt sub soare Căci ai luat de lângă mine pe amândoii frați ai mei. Unul s-a urcat la tine când crăpa oul de cioară Pe când vrăbii guralive se roteau pe lângă cuib N-a trecut nici bine anul c-ai chemat la tine iară Încă unul dintre ai noștri că acuma-s singur cuc N-am cu cine zice-o vorbă n-am cu cine sparge-un sunet Fulgerele cad în noapte dinspre dealuri aurii Vântul suflă cu putere pe sub cer tăiat de tunet Care varsă ploaie rece peste crucile pustii Mă îndrept de acum spre locul unde dorm în veșnicie Și-unde și-au lăsat amarul și lacrima vieții reci Frații mei plecați la ceruri din căsuța ce-i pustie Ce nu va mai fi aceeași nici acum și nici în veci. Zorii zilei se destramă pe poteca luminată De o lună ce răsare pe ținutul nimănui Se îndreaptă șovăielnic către valea înghețată Care a luat prea devreme pe amândoii frați ai lui.